Istoricul comunei Iratoșu

Istoria localității Iratoșu se întinde pe șase secole: prima datare scrisă este din 1446, ca localitate cu biserică. În perioada dominației otomane comuna s-a depopulizat astfel, încât pe harta Mercy din 1717 apara doar ca o zonă pustie.
Totuși, istoric vorbind perioada depopularizării a fost scurtă, deoarece în 1487 boierul Szalbek György a cumpărat terenurile de la Iratoșu. Scopul lui a fost revigorarea localității, astfel în periada 1810-1820 a populat zona cu slovaci (palóc), cultivatori de tutun. Iratoșu, numit și grădina de tutun, până în 1919 a aparținut de Dorobanți.
Perioada Szalbek a fost de scurtă durată, în 1850 zona a devenit proprietatea familiei de nobili, Nádasdy. Cultivarea tutunul a intrat în regres, oamenii au fost efectiv sărăciți de impozitele mari cerute de contele Nádasdy. Astfel în noaptea de 29 spre 30 septembrie 1859 (noaptea Sf. Mihai) 162 de familii pur și simplu au evadat de la Iratoșu, și pe câmpiile din jurul localotății Mezőkovácsháza au fondat satul Nagybánhegyes.
Familia Nádasdy, neavând de ales cu populația scăzută drastic peste noapte, a adus familii tot slovace (palóc) de la Pecica.
Locuitorii Iratoșului, sub îndrumarea și cu finanțarea primită de la episcopul Cenadului, Bonnaz Sándor au construit în 1875 o mică biserică dedicată Sf. Julianna. În 1919 devine plebanie independentă, iar în perioada 1936-37, sub conducerea primului preot paroh Kiss Károly, se construiește o biserică mai mare.

Cum s-a amintit, în 1919 Iratoșu devine comună independentă. Începând cu anul 1924 localitatea se populează cu coloniști români veniți din Bătania, Cenadul Unguresc, Chitighaz, și lângă cele cinci străzi existente, ei mai crează încă două. În 1929 se construiește o mică sală de rugăciune-capelă (proiectant: arădeanul Koncz Tabakovits), primul preot care a servit enoriașii români a fost Ioan Crişan. El a fost urmat de Ioan Popovici (1965-1981) și Gheorghe Moț (1990). Cu extinderea capelei, noua biserică a fost construită în perioada 1968-1975.

Comuna Iratoșu este cunoscută și ca o zonă de cultivarea cânepei. Până la izbucnirea celui de al II-lea Război Mondial, conform documentelor existente 400 de familii aveau contract – alături de familii din Dorobanți, Macea, Șofronea, Sânleani – ei producțnd pe o suprafață totală de peste 1000 de hectare. Firma contractantă oferea gratuit semințe, și după caz, credit în avans.
Intreprinderea a fost naționalizată în data de 11 iunie 1948, iar din 16 noiembrie Ilie Rusu a fost numit director, cel care a înregistrat la camera de comerț societatea sub denumirea de „Intreprinderea de Stat 11 Iunie”. În perioada 1961-1966 intreprinderea a fost condusă de Benczik Sándor, urmat de Ion Paulescu. În a doua parte a anilor ”60 producția anuală, mulțumită și fabricii de prelucrare de la Nădlac, a atins 1000 de tone.

În anul 1995 au lucrat 300 de angajați (Carin SA), fabrica a fost privatizată în 1997 de o firmă din Germania, dar din 2003, paralel cu schimbarea proprietarilor, intreprinderea a intrat în faliment, astăzi se pot vedea doar rămășițele vechilor clădiri.

Skip to content